În abis de sentimente,
Era floare la ureche
Să te-ndragostești.
Dar cand omul negru
Bate la fereastră,
Tu deschizi ușa din-față
Și îți fuge din iubire.
Pași rapizi de antilopă
Pe cărări negre, ascunse
Mai rapidă ca o pădure
Te face să te pierzi.
Ecou ascuns de întuneric
Strigă după tine:
,,Iubire".
Și parcă nu mai vine,
Trece-un an, trec și zile
Paradoxul e iubire,
Iar se teme de sine.
Urșii urlă in pădure,
Și se-aude un ecou:
,,Plângi iubire, dor",
Dar iubirea nu mai vine.
Nu mai vine nimeni.
Nu te doare să alergi?
Suflet gol, desculț de sine
Ai fugit după iubire,
Și-ai ajuns un codru vechi,
Un om negru, plin de sine.
Bați în geam în toi de noapte,
Dai foc la speranțe
Și gonești iubire.

Cine ești când plouă noaptea?
Sau când te sărut sub lună?
Ești puțin întunecat,
Îmi place când mă prinzi de mână.

Îmi place când îmi strivești mâna stângă.
Printr-un joc de luminițe
Uit ce e durere, plăcere,
Uit de toate, nu de tine.

M-am pierdut pe strada ta,
Iar sub clar de lună albastră
Mi-ai rupt carnea de pe față,
De pe spate și picior.

Dar acum nu mă mai dor,
Ci mă udă până la os
Lacrimile de azur.
Cine ești când plouă noaptea?

Mâine m-am îndrăgostit.
Mâine e un timp ciudat, e anotimp.
E mereu și niciodată.

Astăzi m-am îndrăgostit de-o față,
De un plânset de vioară mult prea grav,
Mult prea dulce pentru lume.

Ieri am vrut să te iubesc
Până-n ziua de mâine,
Dar mâine nu mai vine.

Și o să te iubesc mereu,
Căci mâine e eternitate.

Câteodată gândesc prea mult.
Mă las prea ușor influențată
De gândurile ce se revarsă în mintea mea.
Într-un fel tulburi ca oceanul agitat,
Ca ceața din diminețile de iarnă
Și mă pierd ușor,
Ca în seara în care m-am pierdut
Pe străzile pustii ale orașului.

Dar evadez de obicei,
Mă gândesc la altceva
Că pot da ceața la o parte
O pot atinge, distruge
Că pot umple străzile,
Nu trebuie să mai fug.
Dar mă pierd în ochii tăi,
Căci ei sunt scaparea mea.
Ca un lac de cristal
Îmi văd reflexia în ei,
Sau te văd pe tine, uneori nu stiu
Te confund usor cu imaginea mea,
Poate pentru ca uneori
Ma gândesc cum ar fi să fiu tu
Dar mă gândesc doar prea mult.

Și ma scufund în lacul de cristal
Să ajung până la fund,
Până la suflet.
Deși in capul meu, știu ca e sufletul tău
Mă întreb cum ar fi să fie al meu
Și să îl caut mereu atât de disperată.
Dar mă gândesc prea mult.

Cand o picătură de ploaie s-a așezat pe geana mea,
Mi-am adus aminte de tine.
Nu are sens, nu am stat niciodată in ploaie cu tine
Deși, daca stau să mă gândesc
În mintea mea s-a întâmplat de multe ori.
Scenarii imaginare, pe care psihologul îmi spune să nu le fac,
Dar nu am cum să nu mă gândesc
Cum ar fi să te sărut in ploaie.

Pe un tărâm îndepărtat,
Cutremurat de atâția oameni
Eram un vultur, oarecare
Și învățam să zbor.
Dar din bataia mea din aripi,
Asupra fiecărui om
Îmi picura din suflet dor
Și mă opream pe clădirile pustii,
Cumva mai vii decât oamenii,
Cumva mai prețioase decât oamenii.
Dar mi-am dorit să fiu și eu om
Să simt cu foc iubirea,
Dar nu puteam să mor din nou.
Picuram sânge din zbor,
Iar ca un curcubeu cădea pe străzile pustii
Și încercam să dorm prin el.
Dimineața simțeam roua
Și cum soarele anemic încearcă să o evapore.
Și iarăși m-am temut,
Că strazile pustii vor deveni mumii,
Și eu cu ele.
Îngropat în nisip, fără sarcofag
Eram un vultur mic
Iar ceara se topea și se transforma
În piele groasă.
Pe un tărâm îndepărtat,
Cutremurat de atâția oameni
Eram și eu, un om oarecare
Și învățam să zbor. 

Aș fi vrut să simți
Cum îmi trecea vântul printre degete,
Cum suda adânc în palma mea
Creând un gol.
Dar nu l-ai umplut.

Aș fi vrut să-mi vezi
Lacrima din ochiul stâng
Când am vrut să te sărut,
Dar buza mea tremurândă
Se temea prea mult de un răspuns.

Aș fi vrut să mă strangi la brațe,
Să simt cum mi se vor rupe toate oasele
Dar aș fi stiut că a meritat,
Însă îți e prea frică de moarte
Și te temeai să nu apun.

Aș fi vrut să îmi șoptești la ureche,
Flori dulci și miere de albină.
Aș fi vrut să mă seduci,
Din nou și din nou
Cu același parfum.

Aș fi vrut să mă iubești.

Mâna palidă,

Aproape nervoasă

Se teme să o prindă pe a ta,

Caldă și plăpândă

Căci la atingere,

Aburi se ridică în aer

Și mă tem

Să nu ne stingem,

Mă tem să te iubesc.

Frică în suflet,

În piept mă apasă

Rece, mâna ta

Și îmi zdrobește

Coasta dreaptă.

Și din rece umbră

Ies la iveală

Mii de fluturi,

Dar suflarea mea

Îi îngheață

Îi păstrează

Pentru o viață.

Dar cuvintele tale

Mă  topesc

Și mă inund în aripi aurii,

În aripi gri de fluturi

Dar nu mă salvezi,

Mă lași să mă înec .

O pasare tăcută,

Căci sufletul îi e plin

De fluturi,

Și nu mai poate să cânte.

Ploi și foc

Și un dor m-apasă,

De marea învolburată.

Priviri aprige se sting,

În val și-n stânci

Și te cuprinde un soare,

Te strânge în brațe

Fugărește un nor,

Nor de ploaie, nor de dor,

Nor de iubire.

Te legeni între corzi

Și la fereastră în zori de zi,

Îți cântă o vioară.

Și printre ramurile unei muze

Luna ne privește cu un ochi de sticlă.

Intre schițe bezna lungește

Vocile din străzile pustii

Și-mi șoptesc:

"Ce umbră! Ce dulceață".

Și nici ierburi, nici pomi, nici izvoare,

Nu mă cutremură mai tare

Când ochii tăi sunt demoni cumpliți

Și fața albă ca de ceară.

Și din negru giulgi

Lucesc adânc,

Cu patimă fără de saț

Doua păcate mari.

Și te leagănă în brațe

Înger crunt, izvor de moarte,

Mi-a venit în toi de noapte

Să te sărut pe creștet,

Și din frunza galbenă

A ieșit un cor de rouă

Și am inflorit în două,

De iubire.

Vrei să dormi la mine în piept?
Sa te ghemuiești în sufletul meu,
Să-ți simt bătaia lângă a mea.
Să-mi respiri iubirea,
Să-ți inspir dor.
Iar ploi să apară în ochii mei,
Să le culegi în palma-ți moale
Să le ții într-o sticluță,
Să le bei când mă vrei aproape.

Vrei să mă ții de mână?
Să-mi curgă amprentele tale
Pe încheietură, să-mi dea puls
Să-mi ajungă în vene,
În inimă și-n creier.
Să devin tu, sau noi.
Povestea vieții mele să fie-un foc
Ce arde în mine, ce arde-n noi,
Doar să nu mă sting de dor.

Dar oare, chiar vrei?

Stresată și stresantă.
Nu mă placi,
pentru ca nu ai cum să mă iubești.
Supărată și tristă,
Anxioasă,
Nu mă înțelegi niciodată.

Cărți de dragoste și lacrimi
Mă alina,
Dar tu-mi dai crimă.
În nopțile de vară
Privesc luna,
Ție iți place la soare
Și căldura.

Fire neînțeleasă,
Prea putin sociabilă,
Vorbesc mai puțin
Decât musca,
Decât greierele din curte
Când e liniște.
Dar tu-mi țipi la ureche
Că nu mă placi,
Sunt plictisită și plictisitoare
Și nu ies la soare,
Visez prea mult la moarte.

Ai cicatrici,
De când ai bătut
Cu pumnul în masă;
Dar ale mele
De pe mâini
Nu au aceeași cauză.

Nervi, și dai
Și strigi.
Nervi, și plâng
Și suspin.

Aș fi putut să mor
Și de dor,
Te-aș fi strigat
Sub clar de lună,
Să mă prinzi de mână,
Strângându-mă ușor
Să nu mai simt nimic,
Decât atingerea ta caldă
Pe mâna mea rece,
Să-mi dai putină viață
Sau un bănuț,
La schimb pe un suflet.

Cetină și ploi de gheață

Mă fugăresc.

Mii de fluturi dau uitării

Bătaia mea din aripi.

Aripi de foc, de os, de dor

De speranțe efemere,

Împrăștiate pe ziduri,

Împrăștiate pe copaci

Mai apoi tăiați,

Căci sunt prea dure,

Prea inteligibile

Să rămână în pădure.

Dar eu rămân

În mijlocul ei,

Mijloc gol.

Tăiați sunt copacii

Din jurul meu

Și cârd de lebede zboară,

Și cade una neagră,

Cade-n gol,

Suflet pustiu

Suflet rătăcit

În tot acest spațiu mare,

Mi-a căzut în brațe

Și am avut ghinion.

Pe lac de nuferi

Aurii

Am căzut,

Și m-am scufundat

Până la fund.

Cu lebada în brațe,

Lebada neagră

Și când am ieșit din apă

Am ieșit și eu

Tot lebădă

Dar una albă,

De foc și dor

Am început să strig,

Și melodii ieșeau

Iar fluturi mii,

Treceau să vadă

Simfonii.

Simfonii de durere

Și de dor

Și am mers cu ei

Și lebăda mea neagră

A rămas pe nuferi.

Și am zburat

Cu aripile-mi albe

Prin foc și ploi,

Și fum și negură

Și am avut ghinion

Că miile de fluturi,

Mi-au dat uitării zborul

Și am căzut în gol.

În mijloc de pădure goală,

Eram lebăda neagră

Și am avut ghinion.

Sub o rază de lumină galbenă,
Mă pătrund păcatele,
Iartă-mă că am uitat de soare.

Vântul adie ușor
Și îmi frânge coastele.
Rămân cu praf de stele.

Îmi arăți oceanul
Cu o privire,
Îmi arăți un soare.

Iartă-mă că am uitat de tine.
Gingaș,
Te simt aproape,

Te simt de pe lună,
De pe soare,
Aici

În brațele tale,
În parcul mare,
Mă bate soarele în ochi.

Aproape că am uitat
Ce înseamnă
,,iubire".

Citesc în vin.
Rădăcină din rădăcină
și mintea mea
scrie încontinuu,
cu cerneală cenușie.
Creez infinituri
și zile de luni,
zile de tristeți,
zile de privit răsăritul.
Poate m-aș opri
și mi-aș alunga pușcăriașii,
dar anotimpurile luminii
îmi cântă ziua.

Mă îmbăt în cafea.
Salcie din salcie
și sufletul meu 
plânge iubire
cu lacrimi de cristal,
adună ploi,
furtuni adânci,
tornade seci
cu limite diferite,
Poate as continua,
însă gardienii mă încurcă.
Dar îmi vad salcia prin binoclu,
mă cutremur.

Mă alungă demonii 
de pe străzi.
Din nou am dat greș.
Mă prinde cineva de mână,
un înger roș
și mă alunga-n iad.
O lumină galbenă 
mă lovește,
mă străfulgeră.
Iadul stins
cu liniște de vioară,
mă apasă pe torace.
Îmi încleștez genele,
amprentele-mi purpurii
lasă dâre 
sub oboseala ochilor.
Mi se topesc coastele
și tristețea
mi se ascunde în maxilar.
Măduva îmi e ușoară,
mă deșir
și prin mișcari circulare
mă dezintegrez.

Rea,
rea,
rea.
Așa spun
Țipă clopotele
Râd,
Își bat joc,
Fata rea
Fata țipă
Nu e bună
De nimic
E pierdută ,
E dusă
Era altfel
Nu mai e
EA
Urlă după,
Strigă
Ha
Iar ea
Iar fata
Rea
rea
rea.
Ce e
cu ea
Plânge
plânge
plânge fata,
râd
râd
râd.
Plânge
Și mai tare
Încolțiți-o
Un șoarece
În cușcă
Prins
Un șoarece
Rău
rău
rău
E slabă
slabă
slabă
slabă
Râzi de ea
Nu ne place
Fata.

Once upon a time,
the Night told me everything,
every secret She had
and my worries become bigger,
because Her secrets
wore mine. 

Te afli pe o axă de rotație
Și gravitezi în jurul universului pustiu.
Apar prea multe probleme,
Prea multa presiune când sunt în jurul tău,
Mă simt ca praful de stele
Și simt că mă omori.
Dar dacă mă omori,
Mori și tu cu mine.