pe o pernă de cristal.
Am uitat de soare...
Am uitat de moarte și de nori,
de noi doi..
Am plâns sperând că voi găsi răspuns,
Că voi putea merge mai departe de apus
Și ca norii-mi vor fi la picioare.
Dar am vrut sa te aud,
să îți simt suspinul adânc
pe șira spinării.
Dar m-am dus departe, demult.
Acum nu mai aud
și simt cum trece amintirea pe lângă noi,
pe lângă mine...
pe lângă ființa ce a rămas în urmă,
când destinele s-au separat.
Mi-am plâns păcatele
într-un pat de spini.
Lângă un trandafir pe care n-am știut
niciodată să-l prețuiesc.
Mi-aș fi dorit să nu fii trist,
să nu fiu tristă,
să pot să plâng când inima-mi suspină dor
iar amintirile de demult mă copleșesc.
Mintea mea se pierde în abis,
iar fața mea nu reprezintă nimic
decât o pernă goală.
O pernă de argint,
copleșită de amintiri de mult pierdute și uitate
pe străzi pustii și alungate
de oameni ce n-au vrut să doarmă lângă ea.
Mi-aș dori să nu mai am păcate,
să nu am dreptate câteodată,
să fiu om și eu.
Mi-aș dori să simt cum tremură pământul,
Dar tot ce pot să simt e cum tremur la atingerea buzelor tale.
