miercuri, 27 octombrie 2021

Am alergat într-o seară

Desculță printr-un copac.

Am visat că sunt un corp,

Un om negru de opal.

Am râs și-am plâns

La o infuzie de vin.

Nu mai știu pe unde stau,

Am uitat de unde vin.


Linii, dungi, mă-ncătușesc

Mă trag veșnic pe o scoarță,

Nu o fi prea așchioasă?

Mă înțeapă și-am să mor.


Nici putere nu mai are

Luna tristă, pricăjită.

Nu mă trage mai aproape,

Nu mă mai ridică,

Nu mă salvează de moartea-adevăr.


M-am aruncat în baltă,

În josul adânc,

Dar nu pot să mă înec

Nu pot să mor, nu pot să trăiesc,

Doar visez la un verde enorm de copac

Din care am plecat.


Verde viață, verde ochi,

Nu vreau să te deochi. 

E târziu și eu plutesc,

Primejdioasă încăpere.

Ață roșie să țină două suflete

Nu se vede, nu apare.

Negru vin, negru dor,

Se vede mâlul strălucitor

Și tot ce ochiul meu tresare

Sunt crengi și așchii tăietoare

Ce așteaptă a mă-ncolți.


Umbre negre mă surprind,

Nu pot a le ocoli.

Sunt și baltă, sunt și copac.

Sunt apă, sunt și vin.

Sunt iubire, sunt venin.

Sunt nemuritoare.

miercuri, 19 mai 2021

Nu sunt reală.
M-am născut cu ochi
De un cutremur grav,
Un murmur ce avea să distrugă
Trupul plăpând,
Plâns de lacrimile unor copii.

Sufletul meu a spălat păduri
De tristeți și regrete;
Iar în marea de verde
Liniștea agitată
A trezit la viață
Un nimic apăsător,
Ce avea să mă omoare
Printr-un urlet temător de încet.

Oceanul m-a spălat
Până la fund de sentimente;
Iar roșii ochi aveau să clipească,
Să decidă o moarte eternă.

Nu sunt reală,
M-am născut goală.




 

sâmbătă, 6 februarie 2021

Când aveam 5 ani,

bunica obișnuia să facă poțiuni

ce îmi făceau nările să sângereze 

de la parfumul îmbibător de iasomie;

petalele albe ce mi se scurgeau prin vene

au devenit ușor parte din mine, au devenit roșii.


În vraja anilor ce au trecut,

am învățat de la zâne

să-mi sculptez în mâna stângă

iar petale roșii aveau să cadă 

pe-un pământ uscat, greoi

unde-aveau să crească flori noi,

de durere, de lacrimi, de iasomie.


Însă floarea crescu,

iar acel miros îmbibător din copilărie

adună un sat întreg să remarce

frumusețea arzătoare a iasomiei.

Eu am stat ascunsă de mulțime,

fără să se știe ca acea floare frumoasă

este parte din mine, din trecutul meu.


Când au venit soldați, să rupă câte-o floare

pe când să plece în război, 

nu am putut să nu le spun, 

că floarea cea frumoasă,

pe dinăuntru este moartă, 

iar ei îi vor urma soarta.


Însă nimeni nu o ascultă pe fata iasomie,

iar când vremea veni, zeci de mii de oșteni

au căzut pe frontul larg, cu o iasomie în piept.

Chiar și câmpul de război, plin e acum de iasomie

însă nimeni nu vrea să mai știe

de floarea ce a omorât o țară-ntreagă.


Numai fata iasomie stă și plânge la fereastră,

floarea ei dragă a fost arsă,

iar nimeni nu mai era să iubească parfumul dulce din copilărie;

acum însă doar ea știe ce putere-i curge-n vene

ce urmează să vină peste satul ce a ars floarea iasomie.