Câteodată gândesc prea mult.
Mă las prea ușor influențată
De gândurile ce se revarsă în mintea mea.
Într-un fel tulburi ca oceanul agitat,
Ca ceața din diminețile de iarnă
Și mă pierd ușor,
Ca în seara în care m-am pierdut
Pe străzile pustii ale orașului.

Dar evadez de obicei,
Mă gândesc la altceva
Că pot da ceața la o parte
O pot atinge, distruge
Că pot umple străzile,
Nu trebuie să mai fug.
Dar mă pierd în ochii tăi,
Căci ei sunt scaparea mea.
Ca un lac de cristal
Îmi văd reflexia în ei,
Sau te văd pe tine, uneori nu stiu
Te confund usor cu imaginea mea,
Poate pentru ca uneori
Ma gândesc cum ar fi să fiu tu
Dar mă gândesc doar prea mult.

Și ma scufund în lacul de cristal
Să ajung până la fund,
Până la suflet.
Deși in capul meu, știu ca e sufletul tău
Mă întreb cum ar fi să fie al meu
Și să îl caut mereu atât de disperată.
Dar mă gândesc prea mult.

Cand o picătură de ploaie s-a așezat pe geana mea,
Mi-am adus aminte de tine.
Nu are sens, nu am stat niciodată in ploaie cu tine
Deși, daca stau să mă gândesc
În mintea mea s-a întâmplat de multe ori.
Scenarii imaginare, pe care psihologul îmi spune să nu le fac,
Dar nu am cum să nu mă gândesc
Cum ar fi să te sărut in ploaie.

Pe un tărâm îndepărtat,
Cutremurat de atâția oameni
Eram un vultur, oarecare
Și învățam să zbor.
Dar din bataia mea din aripi,
Asupra fiecărui om
Îmi picura din suflet dor
Și mă opream pe clădirile pustii,
Cumva mai vii decât oamenii,
Cumva mai prețioase decât oamenii.
Dar mi-am dorit să fiu și eu om
Să simt cu foc iubirea,
Dar nu puteam să mor din nou.
Picuram sânge din zbor,
Iar ca un curcubeu cădea pe străzile pustii
Și încercam să dorm prin el.
Dimineața simțeam roua
Și cum soarele anemic încearcă să o evapore.
Și iarăși m-am temut,
Că strazile pustii vor deveni mumii,
Și eu cu ele.
Îngropat în nisip, fără sarcofag
Eram un vultur mic
Iar ceara se topea și se transforma
În piele groasă.
Pe un tărâm îndepărtat,
Cutremurat de atâția oameni
Eram și eu, un om oarecare
Și învățam să zbor.