Sunt un ghem de somn,

Mă rostogolesc ușor

Căzând într-un abis de vise,

Însă fără să adorm.

să clipesc sau să cobor

Pe-acea pernă udă

De lacrimile unor morți.

Când stă în dormitor,

Se uită în gol, în mine,

Nu pleacă dar nici nu vine.

Însă prezența sa mă depășește,

C-un parfum cuceritor

Nu poți face să nu-l observi,

să nu te temi, de dragoste.

Când a venit spre mine,

M-a copleșit atât de tare iubirea

Că n-am putut să mă mai mișc,

să-l ating, să-i șoptesc.

Se uita nedumerit la mine,

Ca și cum n-aș vrea să-i vorbesc

Dar țipam: Te iubesc! Și a plecat.

Trec luni și se apropie de mine.

Pe marginea patului, îmi spune povești

Nu despre el sau despre mine,

despre nimeni și nimic.

E liniște și aș vrea să îl ating,

Dar frica de a nu-l spulbera e prea mare

Așa că nu o să mă mișc.

Niciodata.

 

Și mi-am spălat păcatele
pe o pernă de cristal.
Am uitat de soare...
Am uitat de moarte și de nori,
de noi doi..
Am plâns sperând că voi găsi răspuns,
Că voi putea merge mai departe de apus
Și ca norii-mi vor fi la picioare.
Dar am vrut sa te aud,
să îți simt suspinul adânc
pe șira spinării.
Dar m-am dus departe, demult.
Acum nu mai aud
și simt cum trece amintirea pe lângă noi,
pe lângă mine...
pe lângă ființa ce a rămas în urmă, 
când destinele s-au separat.

Mi-am plâns păcatele
într-un pat de spini.
Lângă un trandafir pe care n-am știut
niciodată să-l prețuiesc.
Mi-aș fi dorit să nu fii trist,
să nu fiu tristă,
să pot să plâng când inima-mi suspină dor
iar amintirile de demult mă copleșesc.
Mintea mea se pierde în abis,
iar fața mea nu reprezintă nimic
decât o pernă goală.
O pernă de argint,
copleșită de amintiri de mult pierdute și uitate
pe străzi pustii și alungate
de oameni ce n-au vrut să doarmă lângă ea.

Mi-aș dori să nu mai am păcate,
să nu am dreptate câteodată,
să fiu om și eu.
Mi-aș dori să simt cum tremură pământul,
Dar tot ce pot să simt e cum tremur la atingerea buzelor tale. 

Când am simțit cum trece

Iubirea pe lângă urechea stângă,

Fiori mi-au cuprins corpul

Aproape putrezit de soare.

Chipul clandestin a fugit,

S-a ascuns de o rază de umbră,

Ce viață crudă!

Străpunsă de un vag sentiment,

Mă ridic la suprafață,

Revin la viață, iar apoi

Din mucegai răsare o floare aparte,

O roză plina de iubire.

N-am văzut-o de la umbră,

Ce floare cruntă!

Lacrimile calde, plăpânde și slabe

Pregătesc un mediu ambiant de moarte,

Tristețea-mi cuprinde corpul putrezit,

A murit odată cu mine iubirea.

Mă scufund într-un loc al tristeții,

Uit că am și ziua de mâine,

Să iubesc!

Când merg seara pe străzile orașului
Mă cuprinde un val de paranoia.
Niciodată nu știi dacă te urmărește un om,
Un spirit ce nu poate trece pe altă lume,
O amintire dintr-o cabană la munte.
Iubirea e un joc de cuvinte,
O glumă spusă la momentul potrivit.
Dar poți trăi fără iubire?
Ce e mai rău decât să nu fii iubit?
Poate să iubesti și să fii singur pe lume,
Fara alte suflete să îți aline din durere.
Au trecut ani de când mâinile mele
Nu au mai simțit roșu.
Dar închid ochii și sunt moartă,
Nu sunt eu, pluteasc deasupra mea.
Plutesc deasupra unui mort cu ochii verzi
Țintiți umil spre două maini ce plutesc în zare.
Dar nu poți să-i închizi, să le opresti din durere.
Esti doar tu cu un mort pe masă.
Cum să-l faci sa clipească? Să se miște?
Când e gol de culoare, nici suflet nu mai are.
Și te doare și pe tine, caci esti tu.
Eclipsă de soare, temătoare.
Sunt vie, sunt moartă,
Nu sunt prezentă.
Am rupt legatura cu timpul
Sunt peste tot si nicăieri.
Nu sunt eu.
Pustnic înconjurat de oameni,
E cuprins de anxietate,
Nu știe să vorbească.
Pustnicul e pustnic,
Se iubește doar pe el,
Cum să învețe să iubească pe altcineva?
Dar eu nu sunt pustnic.
Eu nu mă iubesc pe mine,
Cum să-nvăț să iubesc pe altcineva?
Nu, nu sunt pustnică, sunt eu.
Sunt singură, plină de oameni
Sunt o amintire, mereu am fost.
Nu ai amintiri cu pustnici, nu-i așa?
Ei stau singuri, nu îi vezi, nu-ți faci amintiri.
Dar cu mine ai amintiri,
Deci nu sunt pustnică, nu-i așa?
Dar sunt singură.
Sunt eu.
Eu cu mine, cu fiinta mea, cu corpul meu.
Vreau să fiu doar eu,
Să fiu moartă, să fiu plânsa.
Să fiu una cu pământul, să fiu una cu mine.
Să fiu eu cu mine. Să fiu eu.
Corp de flori, pământ, copaci
Iederă.
Te-a durut când ai căzut
În mormânt, în iad
În iadul meu, infern atroce,
Ai intrat pe poartă,
Și-ai văzut un șir de oameni.
Mi-e frică de oameni.
Eu cu mine, eu cu mine, sunt eu.
Și ai râs, ai râs de mine.
Mi-aș dori sa nu-mi fi dorit așa mult,
Poate nu ajungeam unde am ajuns.
Mi-aș dori să-mi doresc mai puțin,
Mi-aș dori să mă doresc.
Stea, steluță călătoare
Împlinește-mi o dorință,
Fă-mă mică, fă-mă zob
Să fiu praf. Să fiu eu.
Mică, mică, vreau să mor.
Să fiu vie, vreau să zbor.
Și am vrut să plâng la zei,
Că mă doare, dar ce știu eu?
Sunt muritoare, sunt făcută să slujesc.
Sunt făcută să fiu eșec.
Sunt făcută să iubesc!
Sunt făcută să iubesc?
Intrebările mă macină de cand m-am născut.
Deși nu știu când m-am născut
Simt că am trăit prea mult.
M-am descoperit înainte să mă fi născut.
Când eram pe o planetă, eram un soare.
Eram eu, eram iubire.
Iubire ai spus?
Nu știu să iubesc.
Știu să fiu eu.
Mă înec în frică și în oameni,
Mă tem de cuvinte,
Să nu fiu o lumină dintr-o seară târzie.
Subconștientul îmi repetă un sunet de chitară,
O notă gravă ce cutremură și luna.
Mă cutremur eu pe mine,
Mă scufund în ochii tăi,
Mi-aș dori să fie iubire,
În schimb sunt doar eu cu mine.
Eu, cu tine.