În abis de sentimente,
Era floare la ureche
Să te-ndragostești.
Dar cand omul negru
Bate la fereastră,
Tu deschizi ușa din-față
Și îți fuge din iubire.
Pași rapizi de antilopă
Pe cărări negre, ascunse
Mai rapidă ca o pădure
Te face să te pierzi.
Ecou ascuns de întuneric
Strigă după tine:
,,Iubire".
Și parcă nu mai vine,
Trece-un an, trec și zile
Paradoxul e iubire,
Iar se teme de sine.
Urșii urlă in pădure,
Și se-aude un ecou:
,,Plângi iubire, dor",
Dar iubirea nu mai vine.
Nu mai vine nimeni.
Nu te doare să alergi?
Suflet gol, desculț de sine
Ai fugit după iubire,
Și-ai ajuns un codru vechi,
Un om negru, plin de sine.
Bați în geam în toi de noapte,
Dai foc la speranțe
Și gonești iubire.

Cine ești când plouă noaptea?
Sau când te sărut sub lună?
Ești puțin întunecat,
Îmi place când mă prinzi de mână.

Îmi place când îmi strivești mâna stângă.
Printr-un joc de luminițe
Uit ce e durere, plăcere,
Uit de toate, nu de tine.

M-am pierdut pe strada ta,
Iar sub clar de lună albastră
Mi-ai rupt carnea de pe față,
De pe spate și picior.

Dar acum nu mă mai dor,
Ci mă udă până la os
Lacrimile de azur.
Cine ești când plouă noaptea?