Când aveam 5 ani,
bunica obișnuia să facă poțiuni
ce îmi făceau nările să sângereze
de la parfumul îmbibător de iasomie;
petalele albe ce mi se scurgeau prin vene
au devenit ușor parte din mine, au devenit roșii.
În vraja anilor ce au trecut,
am învățat de la zâne
să-mi sculptez în mâna stângă
iar petale roșii aveau să cadă
pe-un pământ uscat, greoi
unde-aveau să crească flori noi,
de durere, de lacrimi, de iasomie.
Însă floarea crescu,
iar acel miros îmbibător din copilărie
adună un sat întreg să remarce
frumusețea arzătoare a iasomiei.
Eu am stat ascunsă de mulțime,
fără să se știe ca acea floare frumoasă
este parte din mine, din trecutul meu.
Când au venit soldați, să rupă câte-o floare
pe când să plece în război,
nu am putut să nu le spun,
că floarea cea frumoasă,
pe dinăuntru este moartă,
iar ei îi vor urma soarta.
Însă nimeni nu o ascultă pe fata iasomie,
iar când vremea veni, zeci de mii de oșteni
au căzut pe frontul larg, cu o iasomie în piept.
Chiar și câmpul de război, plin e acum de iasomie
însă nimeni nu vrea să mai știe
de floarea ce a omorât o țară-ntreagă.
Numai fata iasomie stă și plânge la fereastră,
floarea ei dragă a fost arsă,
iar nimeni nu mai era să iubească parfumul dulce din copilărie;
acum însă doar ea știe ce putere-i curge-n vene
ce urmează să vină peste satul ce a ars floarea iasomie.
