Mi-ai oferit luna
Și stelele,
Frumos a fost.


Mi-ai oferit lumea ta
Dar iubitule,
O am deja pe a mea.

Eram lipită de un perete,
Era un galben la fel de stins
Ca și iubirea dintre noi.
Tu erai pe cealaltă parte,
Nu știu dacă era aceiași culoare
Ca și pe partea mea,
Dar eram amândoi.

Era un perete imaginar,
Avea mai multe vânătăi 
Decât sunt pe picioarele mele.
Pentru că arunci cu pumni
Și cu urlete în perete,
După miezul nopții.

Era un perete galben.
Real de data asta,
Atât de real încât puteam trece prin el,
Puteam vedea că tu nu mai ești.
Dar oare ai fost?

Eram lipită de sufletul tău,
De ce a mai rămas din el,
De sufletul ce era
Pe partea cealaltă.

Și mi-am dat seama,
Că de când ai plecat
Are mai multe vânătăi.

Oricât de mult mi-aș fi dorit
Și oricât mi-ai spune,
Nu voi fi niciodată
prima rază de lumină
când deschizi ochii,
părul meu nu va semăna
cu valurile calde ale mării
,ochii mei nu sunt cerul
pe care îl privești
iar pielea mea nu e satinul
ce îți place să-l atingi.

Nu voi fi niciodată.

Mă îngrop în straturi de tristețe.
Respir cu greu durerea
și încep să mă tem,
să mai trăiesc.

Respir amintiri
şi speranţe 
reci.

Zac în pustiu,
între planete
şi te aştept.

Luna îmi e martor
la iubirea
ce ţi-o port.

Dar aş fi vrut
să nu fiu
un simplu meteorit,

Ca să pot iubi
o stea ca tine,
făptură cerească.

Şi poate m-ai iubi
în schimb
şi tu pe mine.

Dar poate nu azi,
poate nici maine,
poate..

Dacă m-ai ucide,
Ți-ar părea rău?
Te-ai uita în ochii mei
Acum neînsuflețiți,
Ce mi-ai spune?

Dacă te-aș ucide,
Mi-ar părea rău?
Uitându-mă în ochii tăi
Acum neînsuflețiți,
Ți-aș spune:

Mori.

Ce simțim de fapt

Când nu simțim nimic?

De ce suspinăm?

De ce oftăm?

De ce ni-i dor

De niste ochi

căprui

Învălmășiți de dor.

Rămân în pustietate.
Îmi e dor,
Aș fi vrut să mă auzi,
Să îmi spui
Că tot ce a fost,
a fost.
Dar m-a durut.
Aș fi vrut să-mi spui,
Că pe ceru-ți înstelat
Erau și alte stele,
De prin alte galaxii,
De prin Calea Lactee,
Dar nu ți-a fost de ajuns
Ce ți-am oferit,
Toată strălucirea.
Nu ți-a fost de ajuns Luceafărul.
Nu ți-am fost.

E fix, stau cu capul în telefon
și mă gândesc,
la tine,
la noi,
la cum eram,
și nu știu ce să fac.

Încerc să te uit,
să trec peste,
peste tine,
amintiri,
peste tot,
peste mine.

Mă agit.
Te ignor.
Își face apariția un val
de nepăsare,
indiferență,
fericire.

Dar nu mai vine,
și nu mai vii.
Și mă rup,
mă sparg
în mii
si nu mai pot.

Dar mă doare,
și te-am implorat,
dar nu
ca mă iubești,
nu mă rănești,
mă protejezi.

"Ultima chestie pe care o doream, a fost să te fac să suferi."

Am doua săptămâni 
De când plâng încontinuu.
Mă dor ochii atât de tare,
Încât lacrimi roșii
Mi se scurg
Pe obrajii uscați.
Mă doare atât de tare.
Încep să nu mai simt nimic.
Șiruri prelungi se scurg
De la obraji la coapse.

E normal să simt atât de mult?
E normal să plâng atât de mult?

Noi, frumos.
Dar cu asta 
Începe orice,
La fel cum orice ocean
nu duce lipsă de apă,
de pește.

Mă depășește câteodată
natura gândirii mele,
Cum și cosmosul
la rândul lui,
E depășit de stele.

Sunt albă.
Fața mea palidă,
Nu exprimă nimic.
Pustiu ca deșertul.
Sufletu-mi se-ascunde,
Într-un cavou.

Rece fior, rămâi acolo
Sau poți veni tu,
Moarte ușoară, gri,
Căci căldura,
Mă descompune.

Nu mai am nici carne pe mine.

I wear a necklace of hope
in my dreams,
Cause i am too weak.
So my wrists
Ring like clumsy church bells
after they are soacked
in that red colored water,
For so long
That they become red too.
So red that they don't look 
like my hands anymore.
They look like
meatless bones.
Without everyone looking,
I secretly touch them,
And i feel relived
from everything that is happening
In my mind.
I started carving the bones
Cause my anxiety is rising
and my sadness too.
My necklace is just
Hanging on my neck,
Cause again i am too weak
To bring it up,
To the sky.

Șiruri prelungi
Se scurg pe obrajii mei
Și îi macină,
Până la carne.

Fața mea
e plină de sânge
Înghegat
Și maro.

Asta mă face fericită
pentru că
Îmi aduce aminte,
de ochii tăi. 

Starturi de durere
Se aşează pe un coridor,
pustiu.
Simţi durerea
Pe pielea-ţi uşor bronzată.

Mergi înainte,
pierdută
În tăcerea deplină
Şi te trezeşti.

Pe un coridor aglomerat,
Simţi atingeri necunoscute.
Te opreşti,
Respiri.
Şi o simţi,
Ca niciodată,
Cum te cuprinde
durerea.

,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,

Tună afară.
Lacrimile inundă
Casele unor oameni,
necăjiţii.

Îmi pare rău,
Că nu ştiu cum să plâng.

Nu pot să dorm.
Mă trezesc în miez de noapte,
Speriată, singură şi dezolantă
Fiindcă te visez, şi mă tem
Nu cumva să te pierd.
Caci cel mai bun rău ai fost
Om cu chip cioplit,
Te iert.

Mi-ai promis nemurirea.

Dar uite-mă aici,

Înconjurată de o mare de roşu

Zac în pustietate.

Mi-aş fi dorit o clipă adevărul,

Mi-aş fi dorit sa fiu eu.

Dar frica de negru mă apasă,

Şi sufletu-mi se duce-n adânc,

În pustiu.

În nefiinţă.

My hands are red.
Rose petals are falling down,
The rivers
Who pass by my veins.

I am hurt.

So once again
I ask myself,
What did i do
To deserve this?

God, help those who fall in love with me.
Help them think right.
That  i m a falling star
And i am just passing by,
Until i will hit
The black hole named love,
And i will stay.

Mi-aş fi dorit să mă vezi
Sub clar de lună,
Cum mă descompun
De la atâta iubire.

Mi-am dorit un lac,
Să mă scald în iubire
Şi în plăcere.
Dar mi-ai oferit marea,
Şi m-am înecat.

Pierdută printre galaxii de stele,
Te caut în inima mea.
Răsfoiesc planetele cu amintiri
Să te mai văd odată,
Strălucind ca un corp ceresc.

Magnific luceafăr strălucitor,
Ieşi în faţa mea
Şi luminează-mi Calea Lactee,
Pentru a vedea cum e
A miilor de ani, iubirea.

Nu are sens uneori.
Are alt înţeles,
Acoperit de metafore
Înconjurat de epitete,
A reuşit să cucerească
Cea mai frumoasă hiperbolă.

Îţi mulţumesc.

E un  lucru ciudat
Al inconştientului meu,
Să mă lase bulversată
După ce te vede.

Dulce poem fragil,
Te stingi într-un colţ al inimii.
Reapari în plină zi,
Şi când luna-i mai senină.

E un verde pal
Pe afară.
Se pierde,
Se duce,
Şi-mi dispare
Sufletul.

E un verde pal
Pe dinăuntru.
Se zbate,
Speră,
Şi-mi tot piere
Sufletul.

Aş vrea să fiu nemuritoare.

Plouă cu lacrimi
de dor şi suspine.
M-a fulgerat 
azi dimineaţă
Iubirea.
Mă simt 
Pierdută
Şi îndurerată.

Şiroaie reci
se scurg 
pe străzile pustii.
Mă doare.
Aş vrea să fug,
Dar trăsnete 
mă urmăresc 
La fiecare pas,

M-am îndrăgostit.

Molii se învârt în jurul unui bec
Din stomacul meu,
Mă doare.

Iubirea ca un paradox incalculabil
Mă loveşte în ventriculul drept,
Şi ma doare.

Ţip incontrolabil şi mii de molii
Mi-evadeaza prin esofag.
M-am îndrăgostit.

M-a prins iubirea

De mână 

Într-o seară,

De toamnă târzie.

Şi m-a strâns

Cu forţe supranaturale,

Atât de tare

Că m-am îndrăgostit.