Câteodată gândesc prea mult.
Mă las prea ușor influențată
De gândurile ce se revarsă în mintea mea.
Într-un fel tulburi ca oceanul agitat,
Ca ceața din diminețile de iarnă
Și mă pierd ușor,
Ca în seara în care m-am pierdut
Pe străzile pustii ale orașului.

Dar evadez de obicei,
Mă gândesc la altceva
Că pot da ceața la o parte
O pot atinge, distruge
Că pot umple străzile,
Nu trebuie să mai fug.
Dar mă pierd în ochii tăi,
Căci ei sunt scaparea mea.
Ca un lac de cristal
Îmi văd reflexia în ei,
Sau te văd pe tine, uneori nu stiu
Te confund usor cu imaginea mea,
Poate pentru ca uneori
Ma gândesc cum ar fi să fiu tu
Dar mă gândesc doar prea mult.

Și ma scufund în lacul de cristal
Să ajung până la fund,
Până la suflet.
Deși in capul meu, știu ca e sufletul tău
Mă întreb cum ar fi să fie al meu
Și să îl caut mereu atât de disperată.
Dar mă gândesc prea mult.

Cand o picătură de ploaie s-a așezat pe geana mea,
Mi-am adus aminte de tine.
Nu are sens, nu am stat niciodată in ploaie cu tine
Deși, daca stau să mă gândesc
În mintea mea s-a întâmplat de multe ori.
Scenarii imaginare, pe care psihologul îmi spune să nu le fac,
Dar nu am cum să nu mă gândesc
Cum ar fi să te sărut in ploaie.