Cine ești când plouă noaptea?
Sau când te sărut sub lună?
Ești puțin întunecat,
Îmi place când mă prinzi de mână.

Îmi place când îmi strivești mâna stângă.
Printr-un joc de luminițe
Uit ce e durere, plăcere,
Uit de toate, nu de tine.

M-am pierdut pe strada ta,
Iar sub clar de lună albastră
Mi-ai rupt carnea de pe față,
De pe spate și picior.

Dar acum nu mă mai dor,
Ci mă udă până la os
Lacrimile de azur.
Cine ești când plouă noaptea?

Mâine m-am îndrăgostit.
Mâine e un timp ciudat, e anotimp.
E mereu și niciodată.

Astăzi m-am îndrăgostit de-o față,
De un plânset de vioară mult prea grav,
Mult prea dulce pentru lume.

Ieri am vrut să te iubesc
Până-n ziua de mâine,
Dar mâine nu mai vine.

Și o să te iubesc mereu,
Căci mâine e eternitate.

Câteodată gândesc prea mult.
Mă las prea ușor influențată
De gândurile ce se revarsă în mintea mea.
Într-un fel tulburi ca oceanul agitat,
Ca ceața din diminețile de iarnă
Și mă pierd ușor,
Ca în seara în care m-am pierdut
Pe străzile pustii ale orașului.

Dar evadez de obicei,
Mă gândesc la altceva
Că pot da ceața la o parte
O pot atinge, distruge
Că pot umple străzile,
Nu trebuie să mai fug.
Dar mă pierd în ochii tăi,
Căci ei sunt scaparea mea.
Ca un lac de cristal
Îmi văd reflexia în ei,
Sau te văd pe tine, uneori nu stiu
Te confund usor cu imaginea mea,
Poate pentru ca uneori
Ma gândesc cum ar fi să fiu tu
Dar mă gândesc doar prea mult.

Și ma scufund în lacul de cristal
Să ajung până la fund,
Până la suflet.
Deși in capul meu, știu ca e sufletul tău
Mă întreb cum ar fi să fie al meu
Și să îl caut mereu atât de disperată.
Dar mă gândesc prea mult.

Cand o picătură de ploaie s-a așezat pe geana mea,
Mi-am adus aminte de tine.
Nu are sens, nu am stat niciodată in ploaie cu tine
Deși, daca stau să mă gândesc
În mintea mea s-a întâmplat de multe ori.
Scenarii imaginare, pe care psihologul îmi spune să nu le fac,
Dar nu am cum să nu mă gândesc
Cum ar fi să te sărut in ploaie.

Pe un tărâm îndepărtat,
Cutremurat de atâția oameni
Eram un vultur, oarecare
Și învățam să zbor.
Dar din bataia mea din aripi,
Asupra fiecărui om
Îmi picura din suflet dor
Și mă opream pe clădirile pustii,
Cumva mai vii decât oamenii,
Cumva mai prețioase decât oamenii.
Dar mi-am dorit să fiu și eu om
Să simt cu foc iubirea,
Dar nu puteam să mor din nou.
Picuram sânge din zbor,
Iar ca un curcubeu cădea pe străzile pustii
Și încercam să dorm prin el.
Dimineața simțeam roua
Și cum soarele anemic încearcă să o evapore.
Și iarăși m-am temut,
Că strazile pustii vor deveni mumii,
Și eu cu ele.
Îngropat în nisip, fără sarcofag
Eram un vultur mic
Iar ceara se topea și se transforma
În piele groasă.
Pe un tărâm îndepărtat,
Cutremurat de atâția oameni
Eram și eu, un om oarecare
Și învățam să zbor. 

Aș fi vrut să simți
Cum îmi trecea vântul printre degete,
Cum suda adânc în palma mea
Creând un gol.
Dar nu l-ai umplut.

Aș fi vrut să-mi vezi
Lacrima din ochiul stâng
Când am vrut să te sărut,
Dar buza mea tremurândă
Se temea prea mult de un răspuns.

Aș fi vrut să mă strangi la brațe,
Să simt cum mi se vor rupe toate oasele
Dar aș fi stiut că a meritat,
Însă îți e prea frică de moarte
Și te temeai să nu apun.

Aș fi vrut să îmi șoptești la ureche,
Flori dulci și miere de albină.
Aș fi vrut să mă seduci,
Din nou și din nou
Cu același parfum.

Aș fi vrut să mă iubești.

Mâna palidă,

Aproape nervoasă

Se teme să o prindă pe a ta,

Caldă și plăpândă

Căci la atingere,

Aburi se ridică în aer

Și mă tem

Să nu ne stingem,

Mă tem să te iubesc.

Frică în suflet,

În piept mă apasă

Rece, mâna ta

Și îmi zdrobește

Coasta dreaptă.

Și din rece umbră

Ies la iveală

Mii de fluturi,

Dar suflarea mea

Îi îngheață

Îi păstrează

Pentru o viață.

Dar cuvintele tale

Mă  topesc

Și mă inund în aripi aurii,

În aripi gri de fluturi

Dar nu mă salvezi,

Mă lași să mă înec .

O pasare tăcută,

Căci sufletul îi e plin

De fluturi,

Și nu mai poate să cânte.

Ploi și foc

Și un dor m-apasă,

De marea învolburată.

Priviri aprige se sting,

În val și-n stânci

Și te cuprinde un soare,

Te strânge în brațe

Fugărește un nor,

Nor de ploaie, nor de dor,

Nor de iubire.

Te legeni între corzi

Și la fereastră în zori de zi,

Îți cântă o vioară.

Și printre ramurile unei muze

Luna ne privește cu un ochi de sticlă.

Intre schițe bezna lungește

Vocile din străzile pustii

Și-mi șoptesc:

"Ce umbră! Ce dulceață".

Și nici ierburi, nici pomi, nici izvoare,

Nu mă cutremură mai tare

Când ochii tăi sunt demoni cumpliți

Și fața albă ca de ceară.

Și din negru giulgi

Lucesc adânc,

Cu patimă fără de saț

Doua păcate mari.

Și te leagănă în brațe

Înger crunt, izvor de moarte,

Mi-a venit în toi de noapte

Să te sărut pe creștet,

Și din frunza galbenă

A ieșit un cor de rouă

Și am inflorit în două,

De iubire.