Și mi-am spălat păcatele
pe o pernă de cristal.
Am uitat de soare...
Am uitat de moarte și de nori,
de noi doi..
Am plâns sperând că voi găsi răspuns,
Că voi putea merge mai departe de apus
Și ca norii-mi vor fi la picioare.
Dar am vrut sa te aud,
să îți simt suspinul adânc
pe șira spinării.
Dar m-am dus departe, demult.
Acum nu mai aud
și simt cum trece amintirea pe lângă noi,
pe lângă mine...
pe lângă ființa ce a rămas în urmă, 
când destinele s-au separat.

Mi-am plâns păcatele
într-un pat de spini.
Lângă un trandafir pe care n-am știut
niciodată să-l prețuiesc.
Mi-aș fi dorit să nu fii trist,
să nu fiu tristă,
să pot să plâng când inima-mi suspină dor
iar amintirile de demult mă copleșesc.
Mintea mea se pierde în abis,
iar fața mea nu reprezintă nimic
decât o pernă goală.
O pernă de argint,
copleșită de amintiri de mult pierdute și uitate
pe străzi pustii și alungate
de oameni ce n-au vrut să doarmă lângă ea.

Mi-aș dori să nu mai am păcate,
să nu am dreptate câteodată,
să fiu om și eu.
Mi-aș dori să simt cum tremură pământul,
Dar tot ce pot să simt e cum tremur la atingerea buzelor tale. 

Când am simțit cum trece

Iubirea pe lângă urechea stângă,

Fiori mi-au cuprins corpul

Aproape putrezit de soare.

Chipul clandestin a fugit,

S-a ascuns de o rază de umbră,

Ce viață crudă!

Străpunsă de un vag sentiment,

Mă ridic la suprafață,

Revin la viață, iar apoi

Din mucegai răsare o floare aparte,

O roză plina de iubire.

N-am văzut-o de la umbră,

Ce floare cruntă!

Lacrimile calde, plăpânde și slabe

Pregătesc un mediu ambiant de moarte,

Tristețea-mi cuprinde corpul putrezit,

A murit odată cu mine iubirea.

Mă scufund într-un loc al tristeții,

Uit că am și ziua de mâine,

Să iubesc!

Când merg seara pe străzile orașului
Mă cuprinde un val de paranoia.
Niciodată nu știi dacă te urmărește un om,
Un spirit ce nu poate trece pe altă lume,
O amintire dintr-o cabană la munte.
Iubirea e un joc de cuvinte,
O glumă spusă la momentul potrivit.
Dar poți trăi fără iubire?
Ce e mai rău decât să nu fii iubit?
Poate să iubesti și să fii singur pe lume,
Fara alte suflete să îți aline din durere.
Au trecut ani de când mâinile mele
Nu au mai simțit roșu.
Dar închid ochii și sunt moartă,
Nu sunt eu, pluteasc deasupra mea.
Plutesc deasupra unui mort cu ochii verzi
Țintiți umil spre două maini ce plutesc în zare.
Dar nu poți să-i închizi, să le opresti din durere.
Esti doar tu cu un mort pe masă.
Cum să-l faci sa clipească? Să se miște?
Când e gol de culoare, nici suflet nu mai are.
Și te doare și pe tine, caci esti tu.
Eclipsă de soare, temătoare.
Sunt vie, sunt moartă,
Nu sunt prezentă.
Am rupt legatura cu timpul
Sunt peste tot si nicăieri.
Nu sunt eu.
Pustnic înconjurat de oameni,
E cuprins de anxietate,
Nu știe să vorbească.
Pustnicul e pustnic,
Se iubește doar pe el,
Cum să învețe să iubească pe altcineva?
Dar eu nu sunt pustnic.
Eu nu mă iubesc pe mine,
Cum să-nvăț să iubesc pe altcineva?
Nu, nu sunt pustnică, sunt eu.
Sunt singură, plină de oameni
Sunt o amintire, mereu am fost.
Nu ai amintiri cu pustnici, nu-i așa?
Ei stau singuri, nu îi vezi, nu-ți faci amintiri.
Dar cu mine ai amintiri,
Deci nu sunt pustnică, nu-i așa?
Dar sunt singură.
Sunt eu.
Eu cu mine, cu fiinta mea, cu corpul meu.
Vreau să fiu doar eu,
Să fiu moartă, să fiu plânsa.
Să fiu una cu pământul, să fiu una cu mine.
Să fiu eu cu mine. Să fiu eu.
Corp de flori, pământ, copaci
Iederă.
Te-a durut când ai căzut
În mormânt, în iad
În iadul meu, infern atroce,
Ai intrat pe poartă,
Și-ai văzut un șir de oameni.
Mi-e frică de oameni.
Eu cu mine, eu cu mine, sunt eu.
Și ai râs, ai râs de mine.
Mi-aș dori sa nu-mi fi dorit așa mult,
Poate nu ajungeam unde am ajuns.
Mi-aș dori să-mi doresc mai puțin,
Mi-aș dori să mă doresc.
Stea, steluță călătoare
Împlinește-mi o dorință,
Fă-mă mică, fă-mă zob
Să fiu praf. Să fiu eu.
Mică, mică, vreau să mor.
Să fiu vie, vreau să zbor.
Și am vrut să plâng la zei,
Că mă doare, dar ce știu eu?
Sunt muritoare, sunt făcută să slujesc.
Sunt făcută să fiu eșec.
Sunt făcută să iubesc!
Sunt făcută să iubesc?
Intrebările mă macină de cand m-am născut.
Deși nu știu când m-am născut
Simt că am trăit prea mult.
M-am descoperit înainte să mă fi născut.
Când eram pe o planetă, eram un soare.
Eram eu, eram iubire.
Iubire ai spus?
Nu știu să iubesc.
Știu să fiu eu.
Mă înec în frică și în oameni,
Mă tem de cuvinte,
Să nu fiu o lumină dintr-o seară târzie.
Subconștientul îmi repetă un sunet de chitară,
O notă gravă ce cutremură și luna.
Mă cutremur eu pe mine,
Mă scufund în ochii tăi,
Mi-aș dori să fie iubire,
În schimb sunt doar eu cu mine.
Eu, cu tine.

În abis de sentimente,
Era floare la ureche
Să te-ndragostești.
Dar cand omul negru
Bate la fereastră,
Tu deschizi ușa din-față
Și îți fuge din iubire.
Pași rapizi de antilopă
Pe cărări negre, ascunse
Mai rapidă ca o pădure
Te face să te pierzi.
Ecou ascuns de întuneric
Strigă după tine:
,,Iubire".
Și parcă nu mai vine,
Trece-un an, trec și zile
Paradoxul e iubire,
Iar se teme de sine.
Urșii urlă in pădure,
Și se-aude un ecou:
,,Plângi iubire, dor",
Dar iubirea nu mai vine.
Nu mai vine nimeni.
Nu te doare să alergi?
Suflet gol, desculț de sine
Ai fugit după iubire,
Și-ai ajuns un codru vechi,
Un om negru, plin de sine.
Bați în geam în toi de noapte,
Dai foc la speranțe
Și gonești iubire.

Cine ești când plouă noaptea?
Sau când te sărut sub lună?
Ești puțin întunecat,
Îmi place când mă prinzi de mână.

Îmi place când îmi strivești mâna stângă.
Printr-un joc de luminițe
Uit ce e durere, plăcere,
Uit de toate, nu de tine.

M-am pierdut pe strada ta,
Iar sub clar de lună albastră
Mi-ai rupt carnea de pe față,
De pe spate și picior.

Dar acum nu mă mai dor,
Ci mă udă până la os
Lacrimile de azur.
Cine ești când plouă noaptea?

Mâine m-am îndrăgostit.
Mâine e un timp ciudat, e anotimp.
E mereu și niciodată.

Astăzi m-am îndrăgostit de-o față,
De un plânset de vioară mult prea grav,
Mult prea dulce pentru lume.

Ieri am vrut să te iubesc
Până-n ziua de mâine,
Dar mâine nu mai vine.

Și o să te iubesc mereu,
Căci mâine e eternitate.

Câteodată gândesc prea mult.
Mă las prea ușor influențată
De gândurile ce se revarsă în mintea mea.
Într-un fel tulburi ca oceanul agitat,
Ca ceața din diminețile de iarnă
Și mă pierd ușor,
Ca în seara în care m-am pierdut
Pe străzile pustii ale orașului.

Dar evadez de obicei,
Mă gândesc la altceva
Că pot da ceața la o parte
O pot atinge, distruge
Că pot umple străzile,
Nu trebuie să mai fug.
Dar mă pierd în ochii tăi,
Căci ei sunt scaparea mea.
Ca un lac de cristal
Îmi văd reflexia în ei,
Sau te văd pe tine, uneori nu stiu
Te confund usor cu imaginea mea,
Poate pentru ca uneori
Ma gândesc cum ar fi să fiu tu
Dar mă gândesc doar prea mult.

Și ma scufund în lacul de cristal
Să ajung până la fund,
Până la suflet.
Deși in capul meu, știu ca e sufletul tău
Mă întreb cum ar fi să fie al meu
Și să îl caut mereu atât de disperată.
Dar mă gândesc prea mult.

Cand o picătură de ploaie s-a așezat pe geana mea,
Mi-am adus aminte de tine.
Nu are sens, nu am stat niciodată in ploaie cu tine
Deși, daca stau să mă gândesc
În mintea mea s-a întâmplat de multe ori.
Scenarii imaginare, pe care psihologul îmi spune să nu le fac,
Dar nu am cum să nu mă gândesc
Cum ar fi să te sărut in ploaie.