Când aveam 5 ani,

bunica obișnuia să facă poțiuni

ce îmi făceau nările să sângereze 

de la parfumul îmbibător de iasomie;

petalele albe ce mi se scurgeau prin vene

au devenit ușor parte din mine, au devenit roșii.

În vraja anilor ce au trecut,

am învățat de la zâne

să-mi sculptez în mâna stângă

iar petale roșii aveau să cadă 

pe-un pământ uscat, greoi

unde-aveau să crească flori noi,

de durere, de lacrimi, de iasomie.

Însă floarea crescu,

iar acel miros îmbibător din copilărie

adună un sat întreg să remarce

frumusețea arzătoare a iasomiei.

Eu am stat ascunsă de mulțime,

fără să se știe ca acea floare frumoasă

este parte din mine, din trecutul meu.

Când au venit soldați, să rupă câte-o floare

pe când să plece în război, 

nu am putut să nu le spun, 

că floarea cea frumoasă,

pe dinăuntru este moartă, 

iar ei îi vor urma soarta.

Însă nimeni nu o ascultă pe fata iasomie,

iar când vremea veni, zeci de mii de oșteni

au căzut pe frontul larg, cu o iasomie în piept.

Chiar și câmpul de război, plin e acum de iasomie

însă nimeni nu vrea să mai știe

de floarea ce a omorât o țară-ntreagă.

Numai fata iasomie stă și plânge la fereastră,

floarea ei dragă a fost arsă,

iar nimeni nu mai era să iubească parfumul dulce din copilărie;

acum însă doar ea știe ce putere-i curge-n vene

ce urmează să vină peste satul ce a ars floarea iasomie.