pe o pernă de cristal.
Am uitat de soare...
Am uitat de moarte și de nori,
de noi doi..
Am plâns sperând că voi găsi răspuns,
Că voi putea merge mai departe de apus
Și ca norii-mi vor fi la picioare.
Dar am vrut sa te aud,
să îți simt suspinul adânc
pe șira spinării.
Dar m-am dus departe, demult.
Acum nu mai aud
și simt cum trece amintirea pe lângă noi,
pe lângă mine...
pe lângă ființa ce a rămas în urmă,
când destinele s-au separat.
Mi-am plâns păcatele
într-un pat de spini.
Lângă un trandafir pe care n-am știut
niciodată să-l prețuiesc.
Mi-aș fi dorit să nu fii trist,
să nu fiu tristă,
să pot să plâng când inima-mi suspină dor
iar amintirile de demult mă copleșesc.
Mintea mea se pierde în abis,
iar fața mea nu reprezintă nimic
decât o pernă goală.
O pernă de argint,
copleșită de amintiri de mult pierdute și uitate
pe străzi pustii și alungate
de oameni ce n-au vrut să doarmă lângă ea.
Mi-aș dori să nu mai am păcate,
să nu am dreptate câteodată,
să fiu om și eu.
Mi-aș dori să simt cum tremură pământul,
Dar tot ce pot să simt e cum tremur la atingerea buzelor tale.
Sub ceara lunii
RăspundețiȘtergereau crescut flori din lucruri nespuse.
Le-am privit cum își rup petalele
de marginile ferestrelor,
ca niște păsări oarbe
care confundă cerul cu oglinda.
Pe coridoarele dintre vise
cineva a lăsat aprinsă o mare.
De atunci, pereții miros a sare
și a pași care nu s-au mai întors niciodată.
Am încercat să ascund timpul
într-un ceas fără limbi,
dar diminețile continuă să curgă
prin venele obiectelor uitate:
un pahar răsturnat,
o pernă rece,
umbra unei mâini
care nu mai aparține nimănui.
Se spune că trandafirii mor
atunci când învață numele iernii.
Dar eu am văzut unul
înflorind într-un buzunar gol,
hrănit doar de tăceri
și de ecoul unui trup
care plecase cu mult înainte să dispară.
Acum, până și pământul
pare că merge desculț
peste amintiri sparte.
Iar cerul
cerul stă atârnat deasupra orașului
ca o ușă întredeschisă
pe care nimeni nu mai are curajul
să o închidă.